Macondo, Dobrogea

Am părăsit Oraşul de lângă mare pe la opt seara. Am luat cu mine un roman de Culianu (Renaştere, Florenţa în timpul Profetului Apocalipsei Savonarola, magie, astrologie, societăţi secrete), o cutie de rahat bulgăresc (cu o fotografie a Castelului, pe care scrie Balchik), ţigara electronică, un tricou marinăresc şi o pereche de sandale.

Când am oprit la mănăstire, într-un nor de praf, se înnoptase de ceva vreme. Toată valea era în beznă şi am avut senzaţia stranie că s-a întâmplat ceva rău, o catastrofă de exemplu, din care cauză măicuţele fugiseră în toiul nopţii în altă parte. Apoi am zărit o lumină subţire frecându-se de una dintre ferestrele bisericii. Slujba abia îngânată, pe tonul egal cu care recitam poeziile la grădiniţă, cu obrajii arzând de ruşine.

A apărut maica stareţă, împreună cu o soră cu trupul ascuţit, îndoit de ani, (care avea să se ţină de mine pe toată durata şederii: doriţi să mâncaţi, să beţi, ne scuzaţi la noi nu e ca la oraş, of muştele astea!).
Bună seara, domnul Răzvan, dânsul este ziarist, este directorul unui ziar. Mi s-au aprins şi mie obrajii, mi s-a părut un pic indecentă postura, acolo şi atunci. Am refuzat masa. Era, în fond, destul de târziu.

Chilia mansardată aducea mai mult cu camera unei pensiuni turistice mai modeste. Doar paturile, aşezate în colţurile opuse ale camerei aminteau că aici atingerile sunt interzise. Şi cele câteva icoane printate pe hârtie îngălbenită, o carte cu sfaturi duhovniceşti banale, în 500 de pagini, scrisă de fostul Patriarh Teoctist. Unii spun că nici nu a scris-o el. Mă rog...
La şapte fix a început să bată toaca, am închis fereastra: oricum orele dimineţii veniseră cu răcoare.

Micul dejun. La noi nu se mânâncă carne, dar acum sunt muncitorii care ridică biserica. Am tăiat un purceluş pentru ei, vă rog să serviţi şuncă afumată, pastramă. Roşiile sunt din grădină, am construit două sere cu ajutorul bunuluidumnezeu. Avem şi două văcuţe, serviţi brânză de la ele, ne-a ajutat bunuldumnezeu, ni le-a donat cineva când erau mici şi noi le-am crescut.

Vin mereu la S. cu plăcere, pentru că pot astfel călători într-un fel de Macondo dobrogean. Macondo e aşezarea din veacul de singurătate al lui Marquez, care s-a prăbuşit lent, înghiţită de plantele înfometate ale junglei, o dată cu întemeietorul ei.
La S. au mai rămas trei familii, în aşezarea de sub pădure, de o parte şi de alta a drumului ce duce la un mare lac. Oţetarii şi ciulinii Dobrogei au acoperit restul.

Patriarhul aşezării, un moş şugubăţ, Nea Vasile, îşi târăşte greu cele 94 de anotimpuri (în ultimii ani mai mult toamne).
A fost cel mai înstărit bărbat din fostul sat prosper, cu turme de animale şi căruţe pline de peşte, venind de la baltă. Când s-au aşezat aici maicile, chiar în coasta gospodăriei lui, nu i-a convenit de loc. Obişnuia să le ocărască de peste drum, din faţa porţii sale şi să îi ceară socoteală stareţei pentru greşelile pe care dumnezeumilostivul le făcuse faţă de el.
În semn de protest, îşi lega măgarul de stâlpul bisericii sărăcăcioase, cu pământ prăfos în loc de podea, construită de bulgari, nimeni nu mai ţine minte când.
Nea Vasile trăieşte aproape singur de mulţi ani, cu povara satului ruinat pe umerii săi cu oase strâmbe ieşind prin cămaşă, pierdut în ceaţa memoriei.

În tinereţe eram prinţul distracţiilor. Nu mergeam nicăieri fără lăutari după mine, îmi cântau: Mai bine să-ţi ia foc casa, decât să-ţi moară nevasta! Ea m-a părăsit de 12 ani, s-a dus la Domnul şi m-a lăsat singur în satul ăsta gol.
De ce nu m-a luat Dumnezeu la Cotu Donului? A căzut un obuz lângă noi, Dumitru a murit pe loc, Ionică nu mai are picioare, eu aproape am surzit. Trebuia să mor atunci. Mă lasă să mă chinuiesc pe pământul ăsta!
A stat cu un nepot cu minte puţină, până nu de mult. Era bun, chiar şi aşa, îl trimiteam să aducă apă, să cumpere ce mai trebuie de la oraş. L-au chemat nişte rude la Dobromir, că cică i-a tăiat pensia de handicap şi nu s-a mai întors. Aş merge eu acolo să îl aduc înapoi, dar nu mă mai ţin picioarele.
Altiminteri, nu ar pleca din satul lui, pentru nimic!

După micul dejun, mi-am dat seama că am nevoie de cafea şi aventurierul din mine şi-a scos imediat coada de sub straiele de pelerin.
La Oltina am băut cel mai bun frape din zona asta de ţară (sic!), unde mai pui că la apa plată mi-a adus lămâie verde! M-a înveselit şi chelneriţa, îndrăzneaţă, cu o vârstă incertă, undeva între 14 şi 20 de ani, machiată, aranjată, ca o fată de la oraş, care nu a pierdut ocazia să îmi atingă genunchiul, când mi-a adus nota. Iar la plecare mi-a făcut cu mâna.

Seara, a doua ispită: dorul de ducă. Vreau să mă întorc în oraş! Ca să treacă, am băut câteva căni de apă rece din fântână, mi-am rupt o roşie din seră, am tăiat-o cu briceagul Victorinox (se pare că nimeni nu scapă de ataşamentul faţă de branduri) şi am mâncat-o aşa cum e ea, goală şi dulce. M-am ascuns în grădină să mă stropească aspersorul pus să ude florile, apoi au trecut câteva vaci, din baltă spre sat. Un văcar cu o şapcă electorală PSD se tot încăpăţâna să le înveţe drumul drept, fără să cunoască proverbul rrom care spune că nu poţi merge drept, dacă drumul e strâmb. A căscat ochii văzând un orăşean ridicol scriind la laptop, pe masa de lemn din faţa mănăstirii, dar m-a salutat regulamentar: Doamneajută!, între două înjurături adresate vacilor.

Seara am mâncat cu maicile. Mămăligă cu brânză şi smântână, peşte şi orez mănăstiresc.
Spre mijlocul nopţii, stând la discuţii afară cu părintele, din pădure încep să se audă urlete înfiorătoare. Ca şi cum un sobor de sfinţi îl prinsese pe Necuratu la ananghie şi îl ardea în tămâie şi rugăciuni.
Au prins un mistreţ în capcană şi se căznesc să îl omoare.
După jumătate de ceas, două căruţe trăgeau din greu, la deal, dinspre pădure, ridicând neaua colbului. Era o noapte fără lună.
Acuma cară porcul. Să ştii că Dumnezeu lucrează prin oameni, iar Vrăjmaşul la fel!